Enigma…
Ciobanu Catalina R- E, an II
‘When critics disagree,
The artist is in accord with himself …’
(O. Wilde)
Frumuseţea şi inteligenţa. Două atribute esenţiale pentru oameni? Două clişee ce deranjează?
Cert este faptul că trebuie să se aspire către perfecţiune în absolut orice pentru a obţine orice se doreşte.
Se spune că “interiorul inundă exteriorul”, că acea frumuseţe fizică ar fi o evidenţiere a frumuseţii sufleteşti.Oare? Alcibiade spunea despre Maestrul său:”chipul lui Socrate ascunde cel mai frumos dintre suflete ”[1], deşi nu era acesta cel mai putin chipes decat ceilalti greci? Socrate le marturiseşte discipolilor săi Adevărul despre această anomalie care nu permite aplicarea principiului Kalokagathia: faţa sa purta semnele patimilor pe care le-ar fi avut dacă nu s-ar fi dedicat filosofiei.
Jean Brun clarifică situaţia Maestrului:”chipul lui Socrate simbolizează urâţeniile contradicţiilor şi ale violenţelor la care ne condamnă aparenţele superficiale, unde totul este clar, dar de o falsa claritate. În spatele urâtului chip se găseşte însă sufletul luminos al lui Socrate care ne dă de înţeles că umbra este incapabilă să se explice singură”[1] Dar dacă Socrate era doar ceea ce era: o raritate?
Una dintre vocile lui avertizează aviditatea şi pasiunile pentru frumos: ”Asadar, dacă cineva s-a îndrăgostit de corpul lui Alcibiade, nu pe Alcibiade însuşi la îndrăgit, ci (pe) unul din bunurile lui (…)Cine te-a îndrăgit pe tine, iubeşte sufletul tău.”[2] Dar dacă Alcibiade, care era un desfrânat, nu este singurul? Cum îl iubim pe desfrânat?
Astăzi noi spunem : te iubesc pentru că eşti inteligent sau te iubesc pentru că arăţi bine…, dar nu ne putem încrede în niciuna dintre variante. Se spune că o femeie extraordinar de frumoasă hotărăşte să se iubească cu un barbat foarte inteligent pentru a face copilul perfect –frumos precum ea şi inteligent precum el - dar barbatul îi pune întrebarea care defineşte enigma procreaţiei: “Dar dacă moşteneşte de la tine inteligenţa şi de la mine frumuseţea?
Conform pricipiului material:”nimic nu se naşte din nimic” [3] şi ca atare frumuseţea şi inteligenţa trebuie să aibă rădăcina într-un sol fertil. Arme letale devin acestea în mâna amazoanelor. Şi chiar dacă acum se poate ‘cumpăra’ frumuseţea exterioară, inteligenţa se cultivă treptat, încă din sânul familiei şi până la senectute. Putem avea din ele, dar în cantităţi diferite, căci dacă am fi toţi la fel de …, am fi identici şi nu există oare roade identice.
“Filosoful trebuie sa fie el însuşi făuritorul înţelepciunii sale [1]. Omul trebuie să fie el însuşi făuritorul greşelilor sale.
Căci orice alegere am face – frumuseţe…, nu inteligenţa -tot vom greşi: “Orice aţi alege, tot vă veţi căi.”[1]. Şi asta pentru că omul este incapabil să discearnă binele de rău dacă nu i se arată ce este bine şi ce este rău.
“Pentru Socrate, masura tuturor lucrurilor este Divinitatea.”[1]. De la aceasta suntem ceea ce suntem. Şi totuşi există mulţi răutăcioşi şi invidioşi. Socrate constată prin una din vocile sale: ”Nimeni nu e rău de bunăvoie. Cel rău se îndepărtează de Bine doar fiindcă nu are nicio cunoştiintă despre el.(…) Atâta vreme cât omul slujeşte Răul se poate spune că-i lipseşte cunoaşterea Binelui, iar ceea ce consideră el ca atare Bine este decât o pseudo-cunoaştere, o opinie pasională care se crede ştiinţa profundă.”[1].
Daca se arată frumuseţea şi inteligenţa, omul poate percepe esenţa lor, le poate adapta la starea lui. Socrate spunea :”Cunoaşterea de sine a omului (…) este condiţia indispensabilă ca el să înveţe să se comporte şi să-l cunoască pe celălalt.”[1] Dar oare nu ar trebui să punem odată această teorie în practică. Dacă vom zăbobi prea mult vom afirma: “ne-am născut talente şi-am murit speranţe.”
Un barbat surprinde prin complexitatea sa cea mai de seamă frumuseţe şi cea mai ascuţită inteligenţă. Oscar Wilde s-a jertfit pentru arta sa şi ideea era mai puternică decât omul din perspectiva sa:”- Sunt, zicea el, două feluri de artisti: unii aduc răspunsurile, alţii întrebările. De aceea trebuie ştiut dacă artistul este dintre aceia care răspund, sau mai degrabă dintre cei care întreabă: căci cel ce întreabă nu-i cel care răspunde. Sunt opere ce aşteaptă şi care nu sunt înţelese, pentru că ele aduc răspunsuri la întrebări ce n-au fost încă puse; căci întrebarea ajunge întotdeauna mult timp după răspuns.”
Şi Wilde afirma:
“- Sufletul se naşte bătrân în corp şi numai pentru a-l întineri, corpul îmbătrâneşte. Platon e tinereţea lui Socrate…”
Wilde recunoaşte ceea ce fiinta umană nu are timp şi nevoie să recunoască. Pentru el, durerea este primordială, suferinta este a omului, involuntar de vointa şi dorinta lui.
Diferit şi bizar, Wilde se ştie că era un barbat chipeş şi distins.,un dandy, cochet, rafinat care remarca: “Viciul suprem este superficialitatea. Tot ceea ce iţi asumi este bun (…) A regreta experienţele pe care le-ai cunoscut înseamnă a-ţi opri propria dezvoltare; a le nega, înseamnă renegarea propriului suflet.”[4]
Întrucât frumusetea este în ochii privitorilor, întrucât aceasta este uneori un blestem, inteligenta rămâne singura care se dezvoltă doar prin capacitatea umană, prin forţele individului, nu prin hazard. Ce vină are omul pentru expresia chipul său? De ce se iubesc unii pentru cum arată?
Chiar Wilde, în Portretul lui Dorian Grey, remarcă consecintele iubirii de sine datorită frumusetii exterioare: “Propria lui frumusţe îl dusese la dezastru, frumuseţea şi tinereţea pentru care înalţase rugi.”[5]
Cu siguranţa, frumuseţea exterioară nu poate fi decât un adstrat suprapus inteligenţei. Aşa cum fără strat lingvistic nu se poate clădi o limbă, fără inteligenţă nu se poate zămisli fiinţa superioară.
Cugetările lui Wilde, pline de morală, surprind esenţe tari, dureroase ale existenţei umane:
“Drumul e lung şi acolo unde merg sunt spini.(…) Nu-i nimic rău în ceea ce faci, văd că există un rău în ceea ce devii.(…) În perversitatea mea şi în iubirea mea pentru această perversitate, am schimbat lucrurile bune din viata mea în rău.(…) Mi-am facut rău cu mâna mea şi nimeni nu poate fi distrus decât de propria- i mână (…) Oricât de multe lucruri rele mi-a facut lumea, ceea ce mi-am facut eu însumi a fost şi mai îngrozitor încă.(…) Cei care au mult sunt adeseori lacomi, cei care au puţin împart întotdeauna cu ceilalţi tot ce au.(…) Orice degradare a trupului trebuie să contribuie la inaltarea sufletului.(…) Nu va îngrijiţi de ziua de mâine; oare sufletul nu valorează mai mult decât carnea? Şi trupul mai mult decât veşmântul ? (…) Arta începe acolo unde se sfârseşte imitaţia.”[4]
Cu alte cuvinte, să fim originali în modul de gândire, să fim unici prin tot ceea ce spunem şi gândim, să ne preocupăm de ambele: şi de frumuseţea spirituală şi de cea trupească.
Enigma… evidentă încă de la Wilde: “Beauty reveals everything because it expresses nothing” [6], se remarcă prin urmatoarea demostraţie raţională a consecinţelor nefaste ce sunt provocate de excesele de tot felul. Deşi argumentele sunt subiective de cele mai multe ori , enigma nu se rezolvă ca Pariul lui Pascal printr-o concluzie plauzibilă… relativitatea domină existenţa umană aşa cum şi speranţa o face: “Nothing should be out of the reach of hope. Life is a hope.”[6]
Prin urmare, ambele nu sunt de dorit, căci ele tulbură necontenit fiinţa umană. Fie că se preferă complacerea în starea existentă, fie că se aspiră la cunoaştere de orice fel, omul , după criteriile frumuseţe si inteligenţă, poate fi clasificat în patru categorii, ce pot fi considerate subiective datorită modalităţilor de evaluare ale frumuseţii şi ale inteligenţei.
-Frumuseţe | -inteligenţa | om obisnuit, banal, fără griji, fericit în mediocritatea sa. |
+Frumuseţe | -inteligenţa | om deosebit prin aspect exterior, dar mediocru intelectual, fără griji, fericit cu ceea ce posedă. |
-Frumuseţe | +inteligenţa | om special, înzestrat intelectual, neliniştit, dornic de cunoaştere, iubit pentru inteligenţa sa şi SALVAT prin ea. (Socrate) |
+Frumuseţe | +inteligenţa | om deosebit, dar bizar; privilegiat de natură, dar DAMNAT de semeni; dornic de cunoaştere, dar şi dornic de a fi un dandy; permanent neliniştit- preocupat atât de aparenţă, cât şi de esenţă. (Wilde) |
Bibliografie
1.Jean Brun, Socrate, ed . Humanitas, Bucureşti, 1996.
2.Emil Stan, Spaţiul public la vechii greci, Colectia Universtaria 48,
Seria Pedagogie, Institutul European, 2003.
3.Diogenes Laertios, Epicur în Scrisori către Herodotos, Vladutescu, s. l., 1984.
4.Oscar Wilde, De profundis. Amintiri ale lui Andrė Gide,
ed. Allfa Paideia, s.a.
5.Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Grey, ed. Univers, Bucureşti, 1995.
nota 2
RăspundețiȘtergerenota 4 se putea mai bine
RăspundețiȘtergere