LUCRARE CONCURS

UNIVERSITATEA „PETROL SI GAZE” PLOIESTI
FACULTATEA: ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI
SPECIALIZAREA: PEDAGOGIE

Studentă: Panait Gabriela
Grupa: 4526

Rolul educaţiei în societate

1. Relaţia educaţie-societate
Educaţia constituie o componentă a existenţei socio-umane, fiind astfel un proces în desfăşurare, un dat nemijlocit intrinsec acestei existenţe. Educaţia poate fi concepută, într-o accepţiune mai largă, ca o întalnire între individ şi societate şi întrega viaţă socială poate fi marcată de acest schimb permanent.
Prin caracterul său uman, educaţia este o acţiune ce se desfasoară în mod conştient potrivit unor finalităţi stabilite în prealabil, ea are, deci, un sens intenţional care vizează un rezultat bine conturat. In funcţie de aceste finalităţi, sunt selecţionate apoi valorile ce urmează a fi transmise, sunt alese metodele şi mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia, se asigura o organizare corespunzatoare a activităţii, în aşa fel încât să obţină rezultatul scontat.
In cadrul istoriei, educaţia s-a dezvoltat odată cu societatea şi a acţionat ca un factor de progres, vehiculând valorile materiale şi spirituale în decursul veacurilor. Cea mai preţioasă valoare pe care a creat-o educaţia, ca element al culturii este omul, personalitatea umană, fiind o condiţie a existenţei umane, o necesitate vitală pentru dezvoltarea societăţii, asigurând o legatură continuă între generaţii şi în toate sferele sociale. In general, educaţia este determinată de baza economică a societăţii, se dezvoltă şi se schimbă odată cu aceasta.Transformările care au loc în baza economică şi în viaţa socială determină schimbări în educaţie, ea se adaptează noilor condiţii sociale create.
O înţelegere profundă a relaţiei dintre societate şi educaţie poate fi realizată numai pornind de la teza potrivit căreia socialul este o rezultantă a interacţiunii şi convieţuirii oamenilor. In interiorul său educaţia ne apare ca acţiune socială care mijloceşte şi diversifică relaţiile dintre om şi societate, favorizând astfel dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi a societăţii prin intermediul oamenilor. In consecinţă, educaţia omului şi transformările sociale pe care le realizează sunt într-o relaţie de reciprocitate, în sensul că omul educat, actionând asupra societăţii, paralel cu transformarea acesteia, se transformă pe el însuşi, rezultat care, la rândul său, se va repercuta din nou asupra societăţii.
2. Funcţiile educaţiei în societate
In societate, educaţia are trei mari funcţii:
• Selectarea şi transmiterea valorilor de la societate la individ; un asemenea transfer de valori se realizează şi prin alte acţiuni şi activităţi sociale. Selectarea şi transmiterea valorilor de la societate la individ, ca funcţie a educaţiei, presupune ca cele două operaţii să se realizeze pe baza unor principii pedagogice şi în conformitate cu anumite particularităţi psihice. Pe masură ce societatea evoluează, ritmul de acumulare a valorilor este tot mai intens, cauza pentru care principiile după care se face selectarea şi transmiterea se restructurează continuu. Cele două operaţii se afla într-o dependenţă reciprocă, deoarece o selectare adecvată se va rasfrânge pozitiv asupra transmiterii, după cum o raţionalizare a acesteia va avea repercusiuni pozitive asupra selecţiei.
• Dezvoltarea conştienta a potenţialului biopsihic al omului. Ca acţiune socială, educaţia vizează omul conceput ca un tot unitar, ca fiinţă biopsihosocială. In consecinţă, ea este întotdeauna dependentă de anumite particularităţi biopsihice, urmărind în acelaşi timp dezvoltarea lor. Această funcţie este realizabilă pe baza fundamentării acţiunii educaţionale şi valorificării descoperirilor psihologice. Prin această funcţie, educaţia răspunde unor nevoi individuale şi prin intermediul acestora, unor nevoi sociale.
• Pregătirea omului pentru integrarea activă în viaţa socială. Intrucât educaţia are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieţii sociale, ca forţă de muncă, ca subiect al vieţii sociale, putem afirma că prin această funcţie, educaţia răspunde unor necesităţi pe care societatea le ridică în faţa oamenilor ca elemente ale vieţii sociale şi prin intermediul unor nevoi individuale.

3. Rolul educaţiei în societatea contemporană
Este evident că în condiţiile unei evoluţii rapide a societăţii şi implicit a educaţiei şi cunoaşterii, multe dintre cunoştinţele şi practicile valabile astăzi vor fi mâine depăşite, învechite. Este de asteptat ca într-o perioadă marcată de atâtea şi atâtea mutaţii tehnologice şi de apariţia unor noi forme de organizare a educaţiei şi a muncii, competenţele specifice să devină şi ele rapid depăsite. Nevoia de reactualizare, de educaţie şi învaţare continua vor fi în creştere. Dar ceea ce este mai important este faptul că nevoile de cunoaştere şi de acţiune ale societăţii si ale membrilor ei vor fi altele decât cele de până acum. Viitorul creează cerinţe din ce în ce mai înalte. De exemplu, oricât de bună ar fi pregătirea teoretică, selecţia cunoştinţelor pertinente şi utilizarea lor în rezolvarea unor situaţii noi vor face apel la un ansamblu de aptitudini intelectuale şi abilităti de grad înalt; la structuri mentale de ordin superior pe măsura unor cerinţe mai largi de adaptare şi mobilitate. Dar de cea mai mare trecere se vor bucura:
• Dezvoltarea şi modelarea inteligenţei, înţeleasă ca o multitudine de potenţialităţi sau tipuri de inteligenţă;
• Dezvoltarea capacităţii de învăţare, cea mai omeneasca dintre capacităţile umane.
Acum se promoveaza noi sisteme educaţionale, bazat pe proceduri elevate, pe strategii mai pronuntat formative ca sa pună mai bine în valoare potenţialul intelectual al celor aflati pe băncile şcolii. In stransă legătură cu aceste evoluţii se constată şi o accentuare a nevoii şi a dorinţei de a învăţa mai mult pe cont propriu, ca efort autohton, încât există tendinţa de generalizare a unui alt stil de educaţie, de viaţă, de cunoaştere. Un stil axat pe trebuinţa de regenerare a propriei cunoaşteri prin efort personal neîncetat. Acesta echivaleaza cu o reconsiderare a lui „a şti” în raport cu demersul cunoaşterii şi cu o reconsiderare a lui ”a face” şi ”a fi”, ca valorificare a cunoaşterii avansate. Un efort de apreciat, fără îndoială, care deschide perspectiva dezvoltării aptitudinii de a învăţa singur, de o instruire autonomă, independentă. Astfel de sisteme vor câştiga în extensiune deoarece însuşirea pe această cale a cunoştinţelor răspunde mai bine unor motivaţii interioare de formaţie şi de autodepăsire, de desăvârşire, fiecare individ având posibilitatea să-şi cultive şi să-şi pună mai bine în valoare propriile capacităţi de aptitudini. Urmând această direcţie, individul are toate şansele să devină autorul propriului său progres intelectual, cultural şi profesional, să joace un rol din ce în ce mai important în dezvoltarea propriilor facultăţi cognitive, a propriei formaţii.
Din punct de vedere pedagogic, transpunerea în viaţa acestui deziderat are o semnificaţie cu totul aparte - aceea a trecerii spre un stadiu calitativ nou în ceea ce priveşte atitudinea faţă de educaţie şi implicit, învăţătură. Un salt care cere viitorului absolvent să fie versat în învăţătura autodirijată şi să dovedească iniţiativă şi răspundere, un mod superior de a se integra unui curs specific societăţii contemporane.

4. Educaţia - fenomen social
Educaţia este proprie societăţii umane, deoarece reprezintă o activitate conştientă şi organizată, în absenţa căreia societatea nu poate exista şi progresa. Fiind inzestrati cu constiinţa, dăruiţi cu educaţie pentru cizelare, educaţie, formarea personalităţii, activarea în planul social, oamenii gândesc, elaboreaza în prealabil pe plan mintal ceea ce ulterior vor desfăşura în mod concret, sunt animati de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o comandă socială, se conduc după anumite principii şi norme pe care le cunosc într-o masură mai mare sau mai mică, într-un cuvant, activitatea educaţionala se desfasoară în cunoştinţă de cauză şi are un caracter educaţional.






BIBLIOGRAFIE


A. Comovici - Psihologie generala, Ed Polirom, Iasi, 1996
A. Cosmovici, M. Golu. P. Popescu-Neveanu, A. Tucicov-Bogdan, Probleme fundamentale ale psihologiei, Ed. Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1980
Oana Panagoret, C.M.Armeanu, Tehnici de superinvatare, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2001