LUCRARE CONCURS

UNIVERSITATEA DE PETROL SI GAZE PLOIESTI

FACULTATEA: ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA: PEDAGOGIE

STUDENŢI: GRUPA: 4526

IOANA DIMA

ANDREEA PETRESCU

MĂDĂLINA BUCUR

2010

SUICIDUL LA ADOLESCENŢI

“Să intri în viaţa adultă este o naştere, e o trecere dificilă. Mulţi o refuză – pentru că nu vor să înfrunte suferinţa de a fi singuri, nici libertatea de a-şi inventa propria viaţă. Până la moartea ta şi chiar după, va trebui să creşti, să creşti mereu, să devii tot mai mult adult. Să nu prinzi niciodată rădăcini într-o comunitate, într-o credinţă colectivă, într-un oarecare confort – iată legea unui vrăjitor... Dacă într-o zi te simţi protejat, teme-te căci e un mare risc acela să “recazi” în copilărie. Priveşte vulturul şi învaţă libertatea...” îi spune bătrânul şaman eroului adolescent. (H. Gougaud, Cele şapte pene ale vulturului)

Omenirea există tocmai pentru că omul a găsit pană acum destule motive ca să rămână in viaţa. Un anumit numar de oameni au considerat insă că această viată nu merită să fie trăită, preferand să-i pună capăt voluntar, înainte de a fi eliminaţi de boală sau bătrâneţe.

Din cele mai vechi timpuri si până in zilele noastre au existat bărbaţi, femei şi copii care au ales să moară. Nicicand această decizie nu a lăsat pe nimeni indiferent. Acest act este de fapt o capitulare a oamenilor în faţa încercărilor vieţii, un act de laşitate.

De-a lungul timpului, actele de sinucidere au şocat fie prin brutalitatea cu care au fost comise, fie prin cauzele, uneori absurde, care le-au determinat. Niciodată oamenii nu au putut inţelege pe deplin actele de sinucidere arătând in mod aproape constant dispreţ, teamă, milă sau indiferenţă faţă de acestea.

Suicidul: o realitate crudă ce devine din ce in ce mai prezentă în rândul tinerilor.

Este un subiect controversat, deseori confuz, ce tratează una din realităţile adolescenţilor, o realitate pe care mulţi încearcă să o evite. Desigur, fiecare dintre noi avem câteodată astfel de gânduri mai mult sau mai puţin evidente.

Adolescentul vrea să fie autonom, deşi încă este dependent de adulţi, de părinţi. Are loc o schimbare majoră in percepţia de sine ce se produce datorită modificărilor corporale, tânărul simţindu-se dezorganizat, neatractiv. La nivelul sexualităţii tânărul trebuie să-şi definească identitatea pentru a putea stabili o relaţie de iubire cu cineva, lucru care îl face sa trăiască o anxietate ridicată.

Suicidul este un fenomen tragic ce constituie a doua cauza a mortalităţii tinerilor cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani, ţinând cont numai de sinuciderile declarate oficial şi excluzându-le pe acelea deghizate în accidente. De ce unii tineri care au toată viaţa înainte devin atât de disperaţi ajungând până la decizia de a-şi lua viaţa? .

Suicidul in rândul adolescenţilor denotă prezenţa unei nelinişti importante, este un strigăt de suferinţă, de disperare şi de cerere de ajutor. Explicaţia acestui fenomen nu se poate găsi într-un factor precipitant, ci in istoria tânărului, într-o viaţă problematică, in conflicte anterioare. Cu siguranţa in viaţa celui care ajunge să se sinucidă a avut loc o escaladare a problemelor care au început când acesta era foarte mic, au crescut şi s-au acumulat odată cu trecerea anilor, iar apoi au atins un punct culminant in perioada de adolescenţa

Problema sinuciderii se poate aborda avand in vedere consideraţiile de natură juridică, umanistă, sociologică, filosofică, psihologică, morală, religioasă.

Cea mai uzuală definire, cea etimologică, ne arată că suicidul reprezintă “omorul de sine” (din latiescul “sui caedere”).

Sinuciderea este explicată de “ Dicţionarul Sănătăţii” ca “ tulburarea instinctului de consevare, prin care persoana se distruge singură, alegaâd o metodă fizico-chimica”.

Dicţionarele de psihologie lărgesc cadrul primei definiţii şi îi oferă detalii suplimentare, specificând faptul că este o “formă specifică de conduită deviantă autodistructivă” si explicând că “...prin sinucidere, nu se urmăreste atât moartea, desfiinţarea propriei persoane, cât mai ales fuga de viaţă, de modul în care se prezintă aceasta in condiţiile date ...”

Emil Durkheim în lucrarea sa „Despre sinucidere” propune o primă definiţie comprehensivă a suicidului, arătând că pot fi numite suicid “toate cazurile de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act, pozitiv sau negativ, realizat de victima însăşi şi care cunoştea rezultatul la care se va ajunge.”

O definire psiho-socială a fenomenului arată că suicidul reprezintă o formă specifică de comportament antisocial, de tip autoagresiv ce are drept scop întreruperea cursului vieţii de către însuşi individul care adoptă această soluţie pentru rezolvarea unor conflicte personale.

Din punct de vedere religios, Creştinismul consideră sinuciderea drept un păcat capital şi nu-i admite nici o justificare. Nimeni nu are dreptul de a-şi curma viaţa pentru că autoritatea divină o interzice. Credinciosul trebuie să accepte această poruncă în mod definitiv şi, totodata, să i se supună.
Sinuciderea este definită de Biserică drept “acţiunea de suprimare a propriei vieţi pentru eliberarea de o nenorocire pe care nu ai curajul sa o suporţi”.

Aşadar, am putea spune că sinuciderea reprezintă o crimă intenţionată asupra propriei persoane. Ea nu este numai anularea instinctului de conservare, ci, concomitent şi dorinţa simbolică de „ a ieşi” prin moarte dintr-o existenţă resimţită ca inacceptabilă pentru individ, o existenţă pe care acesta o percepe ca pe o constângere şi pe care o refuză.

Considerat cea mai importantă enigmă a psihologiei şi psihopatologiei, suicidul apare ca un “fapt cvasicotidian” în terminologia utilizată de M. Quidu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii calculând faptul că la fiecare minut şi jumătate o persoană îşi sfârşeşte viaţa prin suicid. Suicidul se înscrie în primul rând în aria preocupărilor medicale, constituind cea mai importantă condiţie psihopatologică şi “cea mai frecventă urgenţă psihiatrică” ce pune sub semnul întrebării existenţa.

Din punct de vedere clinic există mai multe instanţe ale fenomenului suicidar, există numeroase variaţii interindividuale, dar în această diversitate au fost identificate totuşi 10 trăsături comune:

1. Scopul urmărit prin suicid este căutarea unei soluţii.

2. Ţelul vizat este suspendarea stării de conştiinţă, stoparea fluxului conştiinţei.

3. Stimulul declanşator este durerea psihologică intolerabilă.

4. Stresorul comun în sinucidere îl reprezintă nevoile psihologice frustrate.

5. Sentimentul resimţit de către cei care se sinucid este cel de neajutorare, de disperare.

6. Atitudinea interioară pe fondul căreia survin actele autolitice este ambivalenţa, reunirea a două tendinţe: de autodistrugere şi de planificare a salvării.

7. Statusul cognitiv al suicidarilor este constricţia, îngustarea majoră a câmpului cognitiv şi a capacităţii de a produce alternative de răspuns.

8. Acţiunea comună în suicid este evadarea, evitarea confruntării cu anumite situaţii interpretate drept stresante.

9. Actul interpresonal realizat prin suicid este comunicarea intenţiei.

10. Aspectul de consecvenţă în fenomenul suicidar este reprezentat de tiparele de reacţie habituale ale individului., comportamentul suicidar fiind în continuarea trăsăturilor de personalitate ale sinucigaşului.

Suicidul şi tentativa de suicid sunt, de obicei, expresia unor tulburări instinctive - afective foarte profunde. Suicidul este actul autoprogresiv prin care o persoană îsi provoacă intenţionat moartea. Apărând sporadic la varsta copilăriei, el creşte brusc în adolescenţă. În această perioadă deosebim între suicidul sincer, bine motivat, al disperării autentice şi suicidul –şantaj , ipocrit, în care este implicată responsabilitatea unei persoane.

O altă clasificare este făcută de Emil Durkheim care diferenţiază 4 tipuri de suicid:

1. suicidul egoist – acesta este specific indivizilor slab integraţi în grupul familial, religios, politic, ceea ce dovedeşte lipsa coeziunii în cadrul grupului de apartenenţă. Membrii acestuia sunt integraţi sau se simt integraţi dacă au o conştiinţă comună, dacă împărăşesc aceleaşi credinţe şi practici, dacă interacţionează unii cu alţii şi dacă au scopuri comune. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, sau sunt îndeplinite doar parţial, individul se izolează şi se concentrează exclusiv asupra propriului Eu.

2. suicidul altruist – este caracteristic indivizilor excesiv integraţi în grupul de apartenenţă, care pun mai presus interesele colectivităţii faţă de propriile interese, ca în cazul militarilor, de exemplu. În acest caz legăturile sociale sunt prea puternice, individul îşi asumă responsabilităţi excesive pe care nu le poate finaliza, considerându-se fie neînsemnat, fie sacrificat în interesul grupului. Durkheim nu acordă o importanţă majoră acestui tip de sinucidere, considerându-l specific mai ales societăţilor primitive care sacrificau bătrânii şi bolnavii. Astfel de sinucideri nu sunt prea răspândite în societăţile contemporane tocmai pentru că “personalitatea individuală este mult mai eliberată de personalitatea colectivă” (Émile Durkheim - Despre sinucidere , p. 180).

3. suicidul anomic – este rezultatul dereglării mecanismelor sociale care se repercutează direct asupra numărului de morţi voluntare. Ca şi în cazul sinuciderii egoiste, forţele integratoare slăbesc, gradul de integrare este scăzut, numai că, în acest caz, influenţa societăţii lipseşte la nivelul pasiunilor individuale “lăsându-le fără frâna necesară”( Émile Durkheim - Despre sinucidere, p. 204).

4. suicidul fatalist- este opusul celei anomice şi rezultă dintr-un control excesiv, dintr-o disciplină asupritoare, cu reguli prea stricte care suprimă individualul. Durkheim dă ca exemple sinuciderea sclavilor, sinuciderea soţilor prea tineri, a soţiilor fără copii care recurg la acest gest pentru a scăpa de un viitor prea restrictiv. Acet tip este considerat nesemnificativ pentru societatea contemporană prin numărul redus de cazuri. Ea poate avea însă o însemnătate istorică dacă ne referim la sinuciderile sclavilor (Émile Durkheim - Despre sinucidere, p.225).

Factorii care expun o persoană la riscul de a se sinucide sunt deosebit

de complecşi şi mai ales strâns legaţi unii de alţii.. În afara factorilor de esenţă demografică, precum vârstă, sex, trebuie luaţi în calcul factorii psihiatrici, biologici şi de mediu, dar şi cei legaţi de viaţa persoanei.

Deşi multi factori sunt asociaţi cu suicidul adolescenţilor, problemele familiale sunt de cele mai multe ori evocate de adolescenţii suicidari. Climatul familial este perturbat chiar dacă există sau nu un divorţ al părinţilor. În familiile acestor adolescenţi găsim trăsături comune, ca: prezenţa conflictelor parentale şi conjugale, abuzuri fizice sau psihice, un climat de violentă, alcoolismul unuia sau al ambilor părinţi, indiferenţa faţă de tânăr, lipsa de maturitate a mamei, dificultăţi de comunicare sau chiar lipsa acesteia, neînţelegerea, lipsa susţinerii, nerecunoasterea individualităţii tânărului, atitudini negative sau neglijente ale părinţilor, lipsa implicării emoţionale, abandonul sau rejecţia tânărului, şi altele.

Depresia pare a avea un rol major în sinucidere la copii şi la tineri, natura depresiei fiind diferită de cea întâlnită la adulţi.

Adolescenţii deprimaţi absentează nemotivat de la şcoală în mai mare măsură

decât colegii lor, au note mai mici, au un comportament deviant, devenind

violenţi, consumând alcool sau droguri, au tendinţa de a mânca şi a dormi mult.

Deoarece depresia trece drept “cea mai chinuitoare boală care se poate imagina” nu este de mirare că, aproape fiecare depresiv are gânduri de sinucidere, şi face măcar o tentativă de suicid.

Suicidul poate fi uneori o formă de răzbunare. Dorinţa de sinucidere, pentru a pedepsi o persoană care i-a rănit, poate să fie mai mare decat dorinţa de a trăi. Unii adolescenţi se vor sinucide pentru a se răzbuna pe un părinte sau pe un fost/fostă prieten/prietenă. Manipularea este un alt lucru legat de această cauză. Adolescentul ar putea să caute mai mult decât pur si simplu atenţie - el va dori un lucru specific, sau o anumită acţiune care să fie realizată. Suicidul devine ultima lor soluţie de a obţine ceea ce doresc. Adolescenţii folosesc adeseori această abordare manipulativă faţa de părinţii lor.

Ironic, suicidul poate să fie uneori rezultatul dorinţei de a exprima dragoste. Atunci când o relaţie importantă în care ei au investit mult se rupe, ei vor simţi un foarte mare sentiment de pierdere. Emoţiile lor devin nesigure şi ei pierd sentimentul de speranţă pentru viitor. În loc de răzbunare, suicidul devine ultima lor modalitate de a arăta dragoste – sacrificiul propriei lor vieţi.

Există puţine indicii externe precise care să ne facă să ne temem de apariţia unei recidive la un adolescent care a comis deja acest gest.

Pe de altă parte, absenţa luării in considerare a riscului de recidivă poate fi percepută de adolescent ca o indiferenţă a terapeutului faţă de problemele sale.

Pentru a evita acest lucru este necesar ca terapeutul şi adolescentul să poată discuta in mod deschis despre riscul repetării faptei ,iar consecinţele unei astfel de eventualităţi să fie clar examinate în cadrul convorbirilor.

Prevenirea trebuie să se centreze pe adolescentul care prezintă riscul maxim (cei care au efectuat deja un act suicidar).

De obicei, oamenii pot face faţa unor evenimente stresante, destul de bine, însă când aceste evenimente se acumulează pe o perioadă mai mare de timp, capacităţile noastre de a depăşi situaţiile de criză pot fi împinse la extrem.

Deseori persoane cu tendinţe spre suicid, emit semne de avertizare, conştient sau inconştient, indicând astfel că au nevoie de ajutor, sperând chiar că vor fi salvaţi. Aceste simptome apar de obicei cumulate, deci mai multe semne pot fi prezente.

În cazul sinuciderii putem vorbi de apariţia sindromului presuicidar precum şi de existenţa sindromului postsuicidar.

Sinuciderea este o problemă extrem de importantă atât din punct de vedere medical cât şi social. Este tragic că în România cazurile de suicid sunt din ce în ce mai frecvente, vorbim de o cauză de mortalitate extrem de importantă mai ales la vârstele tinere.

Părinţii, dar şi cadrele didactice joacă un rol important în prevenirea depresiei în rândul copiilor, una dintre principalele cauze care conduc la suicid.

Suicidul la copii şi adolescenţi este o problemă gravă cu care se confruntă societatea. Această problemă este mai puţin abordată de adulţi şi şcoală pentru că se consideră că moartea nu este un subiect accesibil copiilor şi aceştia nu au motive să îşi dorească moartea. În contradicţie cu aceste convingeri şi atitudini stereotipe, numărul copiilor şi adolescenţilor care comit acte sucidare este din ce în ce mai mare. De exemplu, în SUA suicidul reprezintă a treia cauză de mortalitate la grupul de vârstă 15-24 ani şi a zecea cauză de mortalitate la grupul de vârstă 0-14 ani. Alte date arată că în SUA sunt 18 sinucideri reuşite pe zi la adolescenţi şi 57 tentative de suicid pe oră. Şi în ţara noastră rata sinuciderilor în rândul adolescenţilor a crescut alarmant de mult în ultimii ani. Datorită acestui fenomen s-au dezvoltat programe de prevenţie, centre comunitare de consiliere pentru copii şi adolescenţi, consiliere prin telefon (“Telefonul Albastru” program dezvoltat de World Vision Cluj), grupuri de suport pentru copiii şi adolescenţii care au avut tentative de suicid.

Dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi abordare adecvată a situaţiilor de criză previne adoptarea unor metode grave de “rezolvare” a acestor situaţii. Este important ca familia şi şcoala să conştientizeze aceste aspecte şi să participe la programele de prevenţie organizate de psihologii şcolari şi de asociaţiile non-guvernamentale. Informarea elevilor privind aceste tipuri de servicii pe care le oferă comunitatea este foarte importantă în prevenţie. Consilierul şcolar are un rol important în identificarea situaţiilor de risc pentru suicid.

Dacă un copil sau adolescent spune că are de gand să se omoare, întotdeauna declaraţia trebuie luată în serios şi se apelează imediat la psihiatru. Adesea oamenii nu se simt confortabil să vorbească despre moarte. Dar, dacă întrebăm copilul sau adolescentul daca este trist, deprimat, dacă se gândeşte la moarte, acest lucru poate fi de ajutor.

În concluzie, suicidul nu trebuie să fie un subiect tabu pentru familie şi şcoală. A nu discuta despre o problemă nu implică dispariţia ei. Din nefericire, datele epidemiologice confirmă acest fapt.

Bibliografie

1. Durkheim Emil: “Despre sinucidere”, Iasi, Institutul European, 1993.

2. Gheorghe Frecus: “Dictionarul sanatatii”, Bucuresti, Ed. Albatros, 1978

3. Schiopu U.(coord.): “Dictionar de psihologie”, Bucuresti, Ed. Babel, 1997

4. Verza Emil: „Psihologia varstelor”, Bucuresti, Ed. Hyperion, 1993

5. Daniel Marcelli, Elise Berthaut: „Depresie si tentative de suicid la adolescenta‚, Bucuresti, Ed. Polirom, 2007