LUCRARE CONCURS

UNIVERSITATEA PETROL ŞI GAZE

TITLUL ARTICOLULUI: COMUNICAREA ÎN “ERA TEHNOLOGIEI”

PROPUNATOARE: PARASCHIV CLAUDIA (ANUL II, FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE, SPECIALIZAREA PEDAGOGIE, GRUPA 4525)

"Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri.Comunicarea e un mod de a exista al comunităţii."

John Dewey

Comunicarea e asemenea unui “nor gros” pe care vânturile îl tot “împing şi îl destramă şi care pluteşte peste aproape toate ştiinţele.” (Bougnoux, D.- (2000), Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, pag. 17).

Referindu-se la definirea comunicării, Ion-Ovidiu Pânişoară susţine că suntem puşi în faţa a două direcţii de actiune teoretico- metodologică aparent contradictorii: “Prima ne aduce în atenţie multitudinea studiilor care includ comunicarea şi aparenta simplitate şi claritate a domeniului studiat; în această perspectivă se înscriu cele mai multe dintre definiţiile actuale asupra comunicării şi unele dintre modelele care o privesc pe aceasta. Cea de-a doua direcţie priveşte numeroasele studii destinate comunicării într-o viziune auditivă ( pe când prima oferea un cadru de lucru structurativ, păstrând în interiorul definiţiilor doar elemente comune), în sensul cumulării tuturor deschiderilor operate de către acestea.” (Pânişoară, I.-O. - (2008), Comunicarea eficientă, ediţia a III-a revizuită, Editura Polirom, Iaşi, pag. 15).

Astfel, I.- O. Pânişoară susţine că acestă contradicţie reprezintă intersectarea a două planuri: primul, cel instrumental, oferă un cadru structurat şi coerent al utilizării comunicării, iar cel de-al doilea, cel de investigaţie şi analiză, aduce în atenţie dinamica procesului de comunicare ca atare.

Dar ce este, de fapt, COMUNICAREA?

Provenit prin filiera franceză, verbul “a comunica” are în limba română un “frate bun”, fapt ce ne îndreptăţeşte să vorbim de existenţa unui dublet etimologic. Cu transformările proprii treceri de la latina vulgară la proto-română, latinescul “communicare” a fost moştenit sub forma “a cumineca”, având sensul de “a se împărtăşi” (în accepţia ritualului creştin). Înţelesul există şi în latina târzie, unde a dat naştere lui “excommunicare”, adică “a opri de la împărtăşanie” - ceea ce echivala cu excluderea din comunitatea religioasă. Iată cum pentru noi, românii, sensul originar al comunicării este deopotrivă profan şi sacru.

Când trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gândesc la “a aduce la cunoştinţa”, “a da de ştire” sau “a informa”.

În accepţiunea sa generală, comunicarea reprezintă un mod de manifestare a gândurilor şi sentimentelor cu ajutorul vorbirii, scrierii, gesturilor şi mimicii în scopul de a te face înţeles.

În accepţiuni speciale, comunicarea poate însemna : o intervenţie morală în faţa unui auditoriu, un mesaj care este transmis pe linie ierarhică într-o organizaţie, o relaţie bidirecţională între subiect şi agent într-o situaţie pedagogică, un mijloc prin care indivizii scapă de singurătate printr-un schimb cu semenii lor, un schimb de informaţii între doi corespondenţi prin intermediul unui canal de transmisie, etc.

Ross ne prezintă un „inventar al definiţiilor comunicării”( Pânişoară, I.-O. - (2008), Comunicarea eficientă, ediţia a III-a revizuită, Editura Polirom, Iaşi, pag. 16) :

• „Comunicarea reprezintă interacţiunea socială prin sistemul de simboluri şi mesaje” (George Gerbner);
• „Comunicarea îşi focalizează interesul central pe acele situaţii comportamente în care o sursă transmite un mesaj unui receptor, cu intenţia manifestă de a-i influenţa comportamentele ulterioare” ( Gerarg R. Miller);
• „Comunicarea este realizarea socială în comportamentul simbolic” (A. Craig Baird şi Franklin H. Knower);
• „Comunicarea este procesul transmiterii structurii între componentele unui sistem care poate fi identificat în timp şi spaţiu” (Klaus Krippendorf);
• „Comunicarea este o funcţie socială..., o distribuţie a elementelor comportamentului sau un mod de viaţă alături de existenţa unui set de reguli... Comunicarea nu este răspunsul însuşi, dar este, într-un mod esenţial, un set de relaţionări bazate pe transmiterea unor stimuli (semne) şi evocarea răspunsurilor” ( Colin Cherry);
• „Comunicarea se petrece în clipa în care persoanele atribuie semnificaţie mesajelor referitoare la comportament” (C. David Mortensen);
• „Comunicarea reprezintă un proces de viaţă esenţial, prin care animalele şi oamenii, generează sisteme, obţin, transformă şi folosesc informaţia pentru a-şi duce la bun sfârşit activităţile sau viaţa” (Brent D. Ruben);
• „Comunicarea... constă... în atribuirea unui sens semnelor..., perceperea înţelesului” (Gary Cronkhite).

Comunicarea înţeleasă ca proces are la bază patru componente fundamentale: emiţătorul, canalul, informaţia şi receptorul. Esenţa procesului constă din transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor la emiţător. Acest model elementar trebuie însa extins deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei.

În primul rând, nu trebuie omisă circulaţia informaţiei şi în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizează decât în vederea obţinerii unui răspuns.

În al doilea rând, comunicarea este un proces intenţional:emiţătorul transmite receptorului o informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului.

În al treilea rând, toată această “desfăşurare de forţe” nu s-ar dovedi pe deplin eficientă dacă nu s-ar acorda importanţa, atât codajului, cât şi decodajului mesajului transmis.

În al patrulea rând, nu trebuie ignorată nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codare sau decodare. Toate aceste elemente vor diminua reuşita comunicării.

Este important să amintim şi principalele teorii ale comunicării, propuse de Mihai Dinu:

1. Acţională (a ţintei, a targetului). Retorica e o comunicare de tip acţional. Emiţătorul e ca un arcaş care îşi loveşte ţinta în măsura în care e abil, îndemânatic. Teoria nu ia în considerare receptorul care uneori nu vrea să priceapă ori să accepte demonstraţiile emiţătorului.

2. Interacţioanlă (de tip ping-pong). Dialogul este simultan şi continuu. Fiecare din noi este simultan emiţător şi receptor. Privirea poate îndeplini funcţii fatice – ascultătorul îşi poate exprima astfel plictisul, curiozitatea, interesul. Comunicarea este continuă şi concomitentă.

3. Tranzacţională (a spiralei). Atunci când lansează un semnal, transmiţătorul trebuie să aibă în vedere reacţia receptorului. Reacţia feed-back-ul determină pe emiţător să îşi ajusteze comunicarea pentru a obţine efectul dorit şi a asigura eficienţa comunicării. Semnalele care transmit mesajul circulă simultan în ambele direcţii. Bruiajul este cel care afectează semnalele de comunicare, canalul, dar nu mesajul în sine, pentru că de la emiţător la receptor se deplasează semnale, nu mesaje. Auto-bruiajul este zgomotul produs de capacitatea superioară de a procesa informaţii în timp ce emitem sau receptăm semnale. Pentru a putea fi transmis, mesajul trebuie să facă parte dintr-un domeniu de experienţă comun interlocutorului.

Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicării, oferită de diversitatea criteriilor de clasificare ale acestora. Un inventar util întâlnim în analiza pe care o întreprinde Luminiţa Iacob (Pânişoară, I.-O. - (2008), Comunicarea eficientă, ediţia a III-a revizuită, Editura Polirom, Iaşi, pag. 74), care enumeră şase criterii.

Astfel, după criteriul partenerilor, întâlnim o comunicare intrapersonală, o comunicare interpersonală, una de grup şi una publică; după statutul interlocutorilor, deosebim comunicarea verticală de comunicarea orizontală; după codul folosit, există comunicare verbală, paraverbală, nonverbală şi mixtă; după finalitatea actului comunicativ, o comunicare accidentală, una subiectivă şi una instumentală; după capacitatea autoreglării deosebim comunicarea lateralizată / unidirecţională de cea nelateralizată, iar după natura conţinutului, putem cataloga comunicarea ca fiind referenţială, operaţional-metodologică şi atitudinală.

Comunicarea intrapersonală este comunicarea în şi către sine. Fiecare fiinţă umană se cunoaşte şi se judecă pe sine, îşi pune întrebări şi îşi răspunde, astfel că această comunicare cu propriul forum interior devine o sursă de echilibru psihic şi emoţional.

Comunicarea interpersonală este comunicarea între oameni. Obiectivele acestei comunicări sunt extrem de multiple şi complexe: cunoaşterea celor de lângă noi, crearea şi întreţinerea legăturilor umane, persuadarea interlocutorului, recunoaşterea valorii personale, satisfacearea nevoilor afective, de control şi dominaţie etc.Comunicarea interpresonală directă presupune iniţierea de contacte personale nemijlocite şi interactive între oameni, pe când cea interpersonală indirectă are nevoie de mijloace şi tehnici secundare de punere în contact uman (scrierea, înregistrările magnetice sau transmisiile prin unde sau fibră optică).

Comunicarea de grup se derulează în colectivităţi umane restrânse, de maximum 11 persoane - echipe, familii, cercuri de prieteni, colegi de redacţii etc. La acest nivel se asigură schimburi de idei şi emoţii, se împărtăşesc experienţe şi se caută soluţii de rezolvare a problemelor, se iau decizii şi se aplanează conflicte.

Comunicarea publică îşi are rădăcinile în retorica antică. Discursul public nu viza doar transmiterea de informaţii, ci mai ales, schimbarea opiniilor şi acţiunilor publicului, influenţarea sentimentelor acestora. Eficienţa unei astfel de comunicări se află deopotrivă în mâinile oratorului şi ale publicului său.

Există şi o comunicarea de masă care se referă la producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros. Motivele care stau la baza consumului de mesaje mediatice vizează informarea, construirea identităţii personale, integrarea şi interacţiunea socială şi divertisment.

Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea există în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legatură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. „Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun...”, afirmă M. Dinu. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comună - "acelaşi spirit" cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemanatoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe. Cuvântul “comunicare” a devenit un însoţitor al celor mai tulburătoare experimente intelectuale, un concept atrăgător, utilizat cu o frecvenţă de invidiat care poate "înghiţi" orice. "Comunicarea este terenul de întâlnire conceptuală unde se intersectează relaţiile interpersonale şi inovaţiile tehnologice, stimulentele politico-economice şi ambiţiile socio-culturale, divertismentul uşor şi informaţia serioasă, mediile ambiante locale şi influenţele globale, forma şi conţinutul, substanţa şi stilul" - crede originalul cercetător James Lull.

Aşadar, comunicarea este principalul “instrument spiritual” al omului în procesul socializării sale. Dar cum putem comunica într-o “ eră a tehnologiei?”

În societatea actuală, noile tehnologii îşi pun, din ce în ce mai mult, amprenta asupra vieţii noastre personale, relaţionale şi profesionale. Aceste “forţe tehnologice” par a ne impune modul de a ne trăi viaţa şi stilul relaţiilor noastre. Cei care susţin ca noile tehnologii înseamnă mai multă libertate, mai multă utilizare, mai multă bogaţie, mai multă democraţie, mai multă cunoaştere, mai multe relaţii sunt în principal adolescenţii, marii “devoratori” de internet şi de noi tehnologii. Conform lui G. Albu, conceptul de “internet” este “un fel de evoluţie a “revoluţiei permanente”, unde tinerii sunt cei care determină direcţia mişcării”. (Albu, G.- (2009), Educatia, profesorul si vremurile, Editura Paralela 45, Pitesti, pag. 45). Aceşti tineri “tehnologizaţi” ce trăiesc online o bună parte din zi şi chiar şi noaptea, ajung să trăiască simultan în două lumi paralele –una reală şi una virtuală-. Astfel, adolescentul de azi îşi creează propria “lume virtuală” şi uită să interacţioneze cu persoanele din lumea reală, în special cu familia, ce constituie un factor important în dezvoltarea sa. Un loc central în discuţii îl ocupă riscurile şi pericolele de pe internet. Primejdiile le întălnim la tot pasul în spaţiul virtual, acesta devenind un teritoriu periculos locuit de pedofili şi de făptuitori ai infracţiunilor.Dar nu putem privi doar partea negativă a lucrurilor. Cred că o folosire raţională şi atentă a internetului poate, în anumite condiţii, să fie un factor de progres, de apropiere, de cunoaştere şi de intercunoaştere.

Cel mai întâlnit fenomen în “era tehnologiei” este “fenomenul Messenger”. Datorită unui concept clasic, folosit în analiza oricărui fel de comunicare, anume, cel de bariere de comunicare, ce pot fi de mai multe feluri (de limbaj, de interferenţă sau zgomot pe canalul de comunicare ori cauzate de alţi factori: atenţia, interesul pentru mesaj etc.) , sigur că nici comunicarea prin canalul comunicaţional Messenger nu este lipsită de acest fenomen. Privitor la acest aspect ne vom adresa întrebarea dacă nu cumva dificultăţile de comunicare orală, sub forma dialogului clasic de comunicare interumană sunt rezolvate de comunicarea online? Ori, dimpotrivă! Dacă nu cumva acest inedit tip de comunicare afectează interrelaţionarea verbală dintre indivizi. Comunicarea intermediată de Messenger devine o sursă de cunoaştere a celuilalt, însă din spatele unui paravan – calculatorul. Acest paravanul creat între emiţător şi receptor poate fi, însă, şi un factor favorizant pentru atenuarea emoţiilor, care, diminuează la rândul lor constrângerile personale. Cu siguranţă că Messenger-ul şi comunicarea online aduc beneficii majore în cunoaşterea interlocutorilor, prin improvizaţiile inedite ale tehnologiei în progres continuu, dar dacă ne propunem ca situarea pe un scaun, în faţa unui calculator să determine în viaţa noastră o comunicare ce poate primejdui calea retoricii, prin dispoziţia celei din urmă, atunci înseamnă că iluzia cunoaşterii interpersonale depinde direct de progresul tehnologic. Ne putem oare imagina o lume în care comunicarea noastră, şi, concomitent cunoaşterea celui de lângă noi, să depindă de aparatura electronică? Această întrebare ne va lasa să reflectăm individual asupra modului în care optăm să cunoaştem pe cel de lângă noi. Să nu cădem în iluzia că o cunoaştere printr-un chat din spatele unui paravan este eficientă sau corectă.

Din orice perspectivă am analiza fenomenele unei interacţiuni prin Internet, nu trebuie să uităm că această tehnologie, apariţia, dezvoltarea şi funcţionalitatea sa la scară globală, se datorează în principal progresului ştiinţelor exacte şi al tehnologiilor.

Datorită acestor astecte, în anul şcolar 2009-2010, am realizat o microcercetare cu tema “Comunicarea interpersonală şi efectele ei asupra adolescentului”. Eşantionul a cuprins un număr reprezentativ de persoane, fiind aplicat pe un grup ţintă de 64 de persoane (elevi şi profesori) din cadrul Colegiului Naţional „Jean Monnet” din Ploieşti (59 elevi) şi al Şcolii „Sfânta Maria” din Mizil (5 profesori). Ca nivel de vârstă, cei 59 de elevi au fost cuprinsi între 16-18 ani. Elevii şi profesorii proveneau din medii sociale diferite cu concepţii şi mentalităţi diferite, ceea ce a fost relevant pentru microcercetarea mea, deoarece a oferit o gama cât mai variată de răspunsuri. Astfel, din mediul urban au fost 45 de persoane, iar din mediul rural 19.

În microcercetarea mea am pornit de la întrebarea „De ce avem nevoie de comunicare?” şi am găsit şi răspunsul. Noi nu suntem singuri. Suntem fiinţe sociale, trăim împreună, avem nevoie unii de alţii. Comunicam ca să: ne cunoaştem, ne împărtăşim emoţiile, schimbăm informaţii, construim relaţii. Astfel, comunicarea interpersonală este cea mai importantă formă de comunicare şi cel mai des folosită. Oamenii nu pot evita acest tip de comunicare; existenţa lor socială depinde de abilitatea cu care pot angaja discuţii cu alţii.

Mihai Dinu afirmă: „Cei ce susţin că trăim într-o eră a comunicării par să confunde dezvoltarea telecomunicaţiilor cu progresul comunicării interumane. Nu este câtuşi de puţin sigur că suntem astăzi mai capabili decât în trecut de solidaritate afectivă cu semenii, de împărtăşire de trăiri intime, de prietenie şi de dragoste. Poate chiar dimpotrivă. Ceea ce ţinea în trecut de normalitatea vieţii de fiecare zi şi, ca atare, a mobiliza în mod special atenţia celor implicaţi, a devenit astăzi obiect de analiză tocmai pentru că nu se mai produce spontan, ci necesită un efort conştient, inclusiv de natură teoretic-investigativă. Cunoaşterea principiilor şi a mecanismelor comunicării interpersonale a devenit indispensabilă pentru ameliorarea raporturilor dintre oameni şi a încetat să mai fie numai o problemă a specialiştilor. Dacă în trecut oamenii comunicau spontan, în felul în care făcea proza “burghezul gentilom”, astăzi suntem tot mai mult în situaţia unui domn Jourdain care, pentru a se apropia de semenii săi, are nevoie de un ghid.” (Dinu, M.- (2004, 2007, 2008), Fundamentele comunicarii interpersonale, Editura All, Bucuresti, pag. 245).

În societatea contemporană, comunicarea a devenit o temă centrală de dezbatere. De la seful de stat la cetăţeanul de rând, toată lumea se întreabă: de ce există atâtea probleme de comunicare? Cum poate fi facilitată comunicarea dintre indivizi, dintre grupuri? În cadrul acestei microcercetări am încercat să dau un răspuns acestor întrebări.

Microcercetarea aceasta şi-a propus să reliefeze importanţa comunicării interpersonale şi efectele ei asupra adolescentului, atât în medilul familial , cât şi în cel social. De cele mai multe ori comunicarea unui adolescent în familie se rezumă la un salut dimineaţa şi seara. Oare acesta este efectul Messenger-ului sau poate ceilalţi membrii ai familiei nu depun suficient efort pentru a comunica cu adolescentul? Fiecare dintre noi comunicăm în felul nostru, ne exprimăm sentimentele în felul nostru, dar nu toţi înţeleg mesajul pe care vrem să-l transmitem. Această “artă” de a comunica o dobândim de-a lungul vieţii, din experienţele noastre.

Pentru a-mi atinge obiectivele propuse, în microcercetarea mea, am folosit ca metode de cercetare METODA CHESTIONARULUI, având ca instument un chestionar ce vizează comunicarea în familie şi METODA INTERVIULUI ce cuprinde itemi referitori la arta de a comunica şi efectul Messenger. Chestionarul ales are 15 itemi şi cuprinde atât întrebări închise, cât şi întrebări deschise: întrebare de trecere şi întrebări de clasificare şi de ierarhizare.

Prin aplicarea acestui chestionar mi-am propus să analizez rolul fiecărui adolescent în familie, relaţiile dintre ei şi membrii familiei şi modul în care se desfăşoară comunicarea la nivelul familiei.

În urma aplicării acestui chestionar, am constatat că jumătate dintre elevi au o foarte bună comunicare cu părinţii şi cei mai mulţi dintre ei folosesc ca mijloc de comunicare telefonul şi internetul. Majoritatea elevilor au susţinut că abilitătile de comunicare sunt diferite în funcţie de gen şi că temperamentul unei persoane influenţează foarte mult comunicarea. Am observat, deasemenea, ca toţi elevii consideră importantă comunicarea în familie, însă interacţiunea cu membrii familiei se rezumă, de cele mai multe ori, la un simplu salut şi doar în anumite situaţii din cadrul vieţii familiale, adolescenţii sunt dispuşi să comunice. La această vârstă, adolescenţii doresc să interrelaţioneze cu persoane de vârsta lor, cu prieteni apropiaţi.

Interviul ales, ce vizează arta de a comunica şi efectul Messenger, cuprinde 12 întrebări cu răspunsuri închise şi deschise. Acest interviu s-a aplicat atât elevilor de la Colegiul Naţional „Jean Monnet” din Ploieşti (5 elevi) , cât şi profesorilor de la Şcoala „Sfânta Maria” din Mizil (5 profesori) cu scopul de a vedea diferenţele de percepţie şi mentalitate dintre cele două generaţii, cu privire la modul în care comunică cu ceilalţi prin intermediul calculatorului. Un alt motiv pentru care am ales aplicarea acestui interviu a fost acela de a depista barierele în procesul comunicării electronice şi de a găsi modalităţi de eliminare ale acestora.

În urma aplicării interviului, am constatat ca cele două generaţii (profesorii şi elevii) au concepţii diferite cu privire la comunicare prin intermediul Messenger-ului. Elevii sunt pro folosirii Messengerului, pe când profesorii sunt contra. Profesorii susţin că o comunicare mediată de calculator îngreunează comunicarea faţă în faţă, că această comunicare nu stimulează participarea activa a adolescentului la viaţa socială şi politică şi identifică anumite bariere în comunicarea electronică: „Vocabularul este minimal, prescurtările invadează puterea de exprimare a adolescentului, exprimarea este lipsită de control, lipsa comunicării nonverbale”. Întrebaţi cum este văzut un adolescent care nu comunică cu ceilalţi prin intermediul calculatorului, atât elevii cât şi profesorii au răspuns că un asemenea elev este privit cu dispreţ, este izolat de ceilalţi, este ironizat şi este considerat „un ciudat”.

În opinia mea, dincolo de diversitatea de abordări şi teorii, am indentificat câteva puncte esenţiale, în măsură să definească specificitatea situaţiilor de comunicare.Conform rezultatelor obţinute în urma aplicării metodelor, am constatat, ca un prim punct esenţial, că principalul factor care generează calitatea comunicării este calitatea relaţiei. Pentru majoritatea adolescenţilor comunicarea în familie este foarte importantă, aceasta fiind “nucleul” pentru o dezvoltare armonioasă şi în rândul societăţii. Pentru ca o comunicare să fie eficientă, este necesar:

· Să asculţi;

· Să observi;

· Să analizezi;

· Să controlezi;

· Să te exprimi.

Să asculţi, adică să iei în considerare punctul de vedere al celuilalt. Să observi, altfel spus să fii atent la toate evenimentele- de multe ori de natură nonverbală- care au loc în situaţia de comunicare.Să analizezi, în scopul de a înţelege care e partea explicită şi cea implicită, care e partea observabilă şi cea ascunsă. Să controlezi calitatea mesajului (feed-back-ul) şi procesele susceptibile de a paraliza interacţiunea. Să te exprimi în funcţie de interlocutor şi de natura obiectului comunicării. Un alt element important pentru a comunica eficient este acela de a depista barierele comunicării şi de a încerca să le elimini. Deşi, cunosc care sunt barierele în comunicarea mediată de calculator, adolescenţii continuă să “fie fideli” Messenger-ului, să comunice în permanenţă ca nişte roboţi deoarece însăşi societatea cere acest lucru.

În concluzie, comunicarea este singurul mod de a învaţa cine suntem. Identitatea de sine vine din felul în care interacţionăm cu ceilalţi. Ne decidem asupra a ceea ce simţim bazându-ne pe felul în care ceilalţi reacţionează în ceea ce ne priveşte. Comunicarea ne asigură o legătură vitală cu alte persoane.

BIBLIOGRAFIE

1. Bougnoux, D.- (2000), Introducere în ştiinţele comunicării¸ traducere de Violeta Vintilescu, Editura Polirom, Iaşi.

2. Raţă, G.- (2001), Contribuţii la teoria comunicării, Editura Mirton, Timişoara.

3. Van Cuilenburg, J.J. ; Scholten, O. ; Noomen, G.W. - (2000), Ştiinţa comunicării, versiune românească şi studiu introductiv de Tudor Olteanu, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti.

4. Pânişoară, I.-O. - (2008), Comunicarea eficientă, ediţia a III-a revizuită, Editura Polirom, Iaşi.

5. Albu, G.- (2009), Educaţia, profesorul şi vremurile, Editura Paralela 45, Piteşti.

6. Graur, E.- (2001), Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj- Napoca.

7. Dinu, M.- (2004, 2007, 2008), Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, Bucureşti.

9. Abric, J.-C.- (2002), Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi.

10. Internet:

- http://www.culturasicomunicare.com/v2/nanescu.pdf ;

- http://www.scribd.com/doc/239903/Tehnicidecomunicare ;

- http://www.scribd.com/doc/25389747/J-Van-Cuilenburg-G-Noomen-Stiinta-comunicarii ;